Cui adresez mulțumiri la finalul fiecărui an

3/8

Azi iau o pauză – de la dosare, de la lupte, de la clienți. Ascult de câteva ore colinde și mă gândesc că s-a mai dus un an …. cu bune, cu rele, cu multe împliniri și scopuri atinse. Acesta este unul dintre momentele în care șterg praful depus pe amintiri, scotocesc în toate colțurile și caut oamenii valoroși din viața mea, cărora ar trebui să le dedic toate victoriile.

….și te găsesc pe tine, mămăiță. Mărioara Stoicuț, un fel de Vitoria Lipan, dar din Valea Bădenilor, Argeș. Cea mai puternică și înțeleaptă femeie de pe planetă – „Cu părul nins, cu ochii mici / Și calzi de duioșie, / Aieve parcă o văd aici, / Icoana firavei bunici / Din frageda-mi copilărie.” O am și acum în minte exact așa cum era: izvor de căldură și blândețe, îmbrăcată mereu cu fotă și ie, tradițional. E primul om care mi-a pus cartea în brațe și care mi-a spus că trebuie să învăț. Mămăița a crescut 3 băieți singură, fiind văduvă mai bine de 40 de ani. Avea o căsuță cu 2 camere, dintre care una era plină de cărți. A citit un vagon de cărți. Cu ea am descoperit încă de la 7-8 ani „Aventurile lui Tom Saywer și Huckleberry Finn”, iar mai târziu studiile de istorie ale lui Giurescu. Mi-a lăsat moștenire toate cărțile, costumele populare și cele mai multe dintre principiile după care mă ghidez în viață. Mă trezesc câteodată privind în gol și-mi dau seama că am ajuns la vorbele ei … Îmi amintesc, de altfel, cum îmi pregătea gălbenuș cu pâine într-un pahar roz …. atât de mult m-a răsfățat încât și acum, la 27 de ani, mănânc numai gălbenuș, fără albuș. Îmi spunea mereu că sunt o privighetoare. Au trecut vreo 10 ani, mămăiță, de când te caut în toți oamenii pe care îi întâlnesc și nu te mai găsesc …

Au trecut 5 ani, respectiv 3 ani de când Universul a complotat și mi-a mai luat 2 oameni: Gigi și Lenuța Țuțuianu, cei mai ambițioși și hotărâți bunici, un exemplu perfect de rezistență, adevărați șefi de trib. Au format o familie atât de mare și de frumoasă încât a trebuit să ne construim un foișor în curte pentru a avea suficient spațiu când ne strângem toți. Principalul lucru pe care l-am învățat de la ei e că familia trebuie să rămână unită. Când eram mică, mâncam la o masă rotundă în bucătărie și mă simțeam ca în romanul „Moromeții” …. tataia făcea focul în sobă și-mi pregătea rondele de cartofi pe plită, iar mamaia avea mereu carne bună de la garniță, o delicatesă. Când făceam tâmpenii, tataia mă alerga prin holda plină cu sfeclă și-mi spunea că sunt un drac împielițat ….n-avea el habar atunci câtă dreptate are …. după ce ne împăcam mă ajuta să fac arcuri din ramuri de alun și să arunc ghiulele de pământ prin grădină. Ca să nu mai zic de iernile în care mergeam cu sania pe pârtia de la ei sau de verile în care stăteam cu vacile pe islaz… Nu știu dacă le-am mulțumit vreodată pentru copilăria magică pe care mi-au oferit-o și pentru forța transmisă. Dintotdeauna mi-au spus că trebuie să merg la școală și să ajung om mare.

Și-acum îmi dau seama cât de norocoasă sunt pentru că, pe lângă bunicii dragi și scumpi, i-am avut și pe cei doi străbunici fantastici: Viorica și Gheorghe Florea. Mulți dintre voi poate ați văzut prin filme cupluri căsătorite de 70 de ani, bătrânei simpatici și fericiți. Ei bine, eu am crescut lângă asemenea oameni – uniți de 70 de ani. Maica ne-a părăsit la 91 de ani, dar taica se îndreaptă hotărât spre centenar, fiind stâlpul familiei. Parcă îi văd dimineața, la micul dejun, cum își beau cafeaua împreună… N-am știut cât de mult o să-mi lipsească imaginile astea. La ei cred că am cunoscut cel mai bun exemplu de dragoste și echilibru, cu atât mai mult acum când, taica fiind singur, când vine vorba de maica ne spune că … și-a pierdut perechea. Străbunicul meu este un munte de cultură, o adevărată enciclopedie. Este omul căruia îi datorez prima mea mare pasiune – istoria – și care, la vârsta de 98 de ani și 3 luni, îmi spune să îi aduc cărți. Dacă l-aș vizita acum, probabil l-aș găsi înlăturând zăpada din curte sau aducând lemne în casă pentru foc – un omuleț care nu obosește niciodată, cu spirit tânăr.

Toți aceștia au fost rădăcini pentru alți oameni la fel ca ei, mai exact pentru părinții mei, Nina și Viorel Stoicuț. Părinții mei sunt mari antreprenori. Adică au crescut vaci, porci, găini, iar din puținul lor mi-au dat tot. Absolut tot. Cred că au întors pe dos toate buzunarele ca să pot supraviețui în București, să pot termina facultatea. Nu cred că și-au cumpărat vreo pereche de pantofi sau vreun costum. Au sacrificat orice vis al lor pentru ca eu să nu am vreodată greutățile prin care ei au trecut. Tata – un om atât de bun, cum rar mai întâlnesc la bărbații din ziua de azi – iar mama, un fel de clonă a mea când sunt precum Xena războinica; dacă ar fi avut o șansă în viață, ar fi fost de departe cel mai bun avocat. Ei sunt oamenii pe care, dacă îi lovește trenul de zece ori, de fiecare dată o vor lua de la capăt.

Am crescut într-o familie incredibilă – cu străbunicii, bunicii, părinții, sora, unchii, mătușile, verii. Cele mai bune momente sunt acelea în care organizăm o masă mare. Am ajuns la finalul acestor rânduri ascultând „Casa părintească nu se vinde” și gândindu-mă că am aterizat în avocatură pentru că am avut spate. Am un spate la care au pus cărămidă cu cărămidă acești titani cărora le datorez tot ce sunt azi ca om, ca profesionist.

Să aveți sărbători fericite alături de oamenii care contează!

Write Comment...

Name

Email