Două vorbe despre avocatura de penal și despre dosarele de la oficii

5/8

Când am intrat în Barou visam că o să lucrez pe M&A, real estate, ceva, orice, să fie în engleză și să sune bine. Glumesc. Eu voiam să fac litigii, să merg în instanță. Mai știam și că nu vreau să lucrez în domeniul dreptului penal.

După cum bine cunoaștem, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. După 1 an de avocatură am plecat pe cont propriu și culmea, primul meu client avea un dosar penal. Așa că am zis nu nu nu dreptului penal până într-o zi când am zis da da da. Când te transferi de pe civil pe penal, în primă fază ai atacuri de panică. De dureri de cap sau de stomac, de insomnii nu vă mai spun pentru că sunt chiar și acum momente când am parte de așa ceva.

Principalul lucru pe care l-am făcut pentru a mă obișnui cu penalul a fost să mă înscriu la oficii. Dacă aveți un stagiar și citiți acest articol, aflați cu această ocazie că una dintre greșelile pe care le-ați bifat a fost faptul că nu l-ați trimis la oficii. Că nu i-ați dat libertate și nu l-ați lăsat să vadă singur ce și dacă îi place. Că nu a văzut ce e mai rău înainte să vadă ce este mai bine.

Îmi amintesc și acum ce mi-a spus un avocat la începutul drumului meu în drept penal: să mai scot capul din cărți și să nu depun note scrise pentru că în penal nu se scrie nimic. Dacă aranjez în minte niște situații, mă trezesc deseori cu sentimentul că avocatura de penal e precum Titanicul – ceva de succes, dar care parcă se scufundă.

Bucureștiul e mare și dosare sunt multe, mai ales că asistența juridică e obligatorie în majoritatea cauzelor penale. Pentru multe dintre acestea sunt desemnați avocații din oficiu. Dincolo de a apăra, cred că rolul oficiilor este de a (ne) învăța, motiv datorită căruia cred că ar trebui repartizate preponderent celor aflați la început de drum. Avocatura de la oficii este, însă, cu două tăișuri – practicată pe termen lung și fără lectură constantă și serioasă nu duce la altceva decât la plafonare, la un mare eșec.

O să încep cu partea proastă legată de oficii și voi încheia cu partea bună, în speranța că veți reține ce ați citit la final și că ați uitat ce am expus la început. De fapt, scriu cu speranța că veți înțelege că este nevoie de intervenții, de soluții. Primele lucruri care-mi vin în minte sunt: volumul mare de dosare, emiterea întârziată a delegațiilor avocațiale, comunicarea greoaie a relațiilor solicitate de instanță în dosare și-n general apărarea făcută pe genunchi. Dacă vreți să vă crească tensiunea, să treceți prin cele mai penibile momente ale vieții voastre, să nu știți cum să începeți o pledoarie în diverse contexte sau pur și simplu să vă simțiți precum o pradă bună pentru lei, ei bine, de la oficii trebuie să începeți. Aveți toate șansele să treceți de la agonie la extaz în astfel de dosare.

Un alt subiect tabu, deci despre care nu se vorbește deschis în avocatura bucureșteană este despre unii dintre marii avocați aleși / angajați cărora le este lene să se dea jos din pat uneori pentru mii de euro, să asiste la audieri de ore bune sau pur și simplu să respecte contractul pe care l-au semnat și cărora avocații din oficiu le țin spatele. Da, știm că mulți vreți să veniți direct la concluzii pe fond și să cereți achitare sau în caz contrar aplicarea articolului 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Pe lângă cele anterior precizate, știți pentru ce îmi mai pare rău? Că văd plecând colegi buni și tineri de la oficii pentru a deveni judecători, procurori. N-aveți idee câtă nevoie este în avocatură de oameni care să lupte, care să schimbe ceva. Pentru ce se întâmplă greșit în dosare, în acest domeniu, suntem vinovați toți cei care participăm la înfăptuirea actului de justiție, inclusiv noi, ca avocați – mi-am amintit că ultima dată când am refuzat să preiau un dosar direct din sală sau când am cerut un termen pentru pregătirea apărării, primii oameni care s-au uitat urât la mine au fost avocații. Da, știu, mulți vor fi scandalizați când vor citi așa ceva, dar și mai mulți nu vor putea să ridice capul din pământ.

În privința aspectelor bune, primul lucru pe care vreau să îl subliniez este diversitatea dosarelor. Uneori, chiar și faptul că sunt multe sau apărute peste noapte este un lucru bun pentru că ne obligă să devenim eficienți, să luăm decizii rapide și să ne organizăm. În general învățăm să ne descurcăm cu puținul pe care îl avem. Morți, copți, leșinați, scoatem din joben o apărare. Dacă privesc retroactiv, cred că acestea sunt principalele dosare care m-au maturizat – sau cu unele m-am maturizat și cu altele pur și simplu am îmbătrânit. Dintre cauzele de care m-am lovit în 2 ani la oficii las aici câteva:

  • Falsuri, înșelăciune, ultraj, ucidere din culpă, agresiune sexuală, viol, furt, tâlhărie, punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, delapidare, act sexual cu un minor, loviri și alte violențe, vătămare corporală, proxenetism, constituirea unui grup infracțional organizat, infracțiuni aferente Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, trafic de persoane
  • Liberări condiționate, contestații la executare, plângeri, contopiri, întreruperi de executare a pedepsei, revocare / anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere / amânării aplicării pedepsei, măsuri preventive, cameră preliminară, confirmări de internare medicală, confirmări de renunțare la urmărire penală, revizuiri, contestații în anulare.

Sute de astfel de dosare. Poate 2-5-8-15 dosare pe o singură ședință. Poate 2-3-4 instanțe în aceeași zi, suprapuse. Am ajuns și la 9 ore de audieri într-o singură zi. Sau s-a întâmplat să intru în instanță la 8 dimineața și am mai plecat la 22. Uneori mă gândesc că în 2 ani de oficii am liberat condiționat o bună parte din Rahova și Jilava.

Ce vreau să vă spun este că prin prisma oficiilor un avocat litigant rămâne cu adevărat conectat la sala de judecată. Un alt lucru pe care vreau să pun accentul și pe care nu-l omit în niciun articol este că în București sunt câteva zeci de tineri avocați care fac asta, care intră în dosare similare. Când unii sunt la televizor, alții sunt în instanțe. Clienții ar trebui să știe că avocatura de penal nu este susținută numai de către cei cu părul alb.

Concluzionez prin a spune că avocatura de penal este și ar trebui să fie diferită. Da, trebuie să mai scoatem capul din cărțile de penal și să-l mai băgăm în cele de psihologie, de criminalistică și nu numai. Să știm mai mult decât procedură simplificată și per total să fim cu toții mai atenți la cum se manifestă dreptul la apărare. Totodată, nu-i suficient să ne uităm la dosare, ci trebuie să ne uităm la om. Să știm să prindem un martor mincinos sau să subliniem niște avantaje ale clientului pe parte de individualizare a eventualei pedepse. Ca să ne putem uita la om, întâi trebuie să fim noi oameni și abia apoi avocați. Aici băgăm clientul în pușcărie sau poate îl scoatem peste un an pentru că ne-a eșuat o cerere de liberare condiționată. E un domeniu în care nu avem cum să facem lucrurile cum trebuie decât dacă suntem dedicați, pasionați, perspicace. Dacă avem sânge în instalații și ficatul beton. Clienții în general sunt disperați, iar asta presupune că avocatul să fie unul rezistent la stres, la telefoane, la solicitări. Trebuie să avem cea mai mare disponibilitate. Sunt mulți avocați în țară. Obiectiv privind, însă, nu cred că sunt mulți avocați penaliști în adevăratul sens. Și-n general nu cred că există mari avocați de penal care să nu fi trecut înainte pe la oficii.

  1. dec. 4, 2018 10:21 am

    Am murit de ras și m-am destins maxim, dar așa stau lucrurile…..descrisă de tine, realitatea pe care o trăim, pare comica și ireala.

Write Comment...

Name

Email